În 2016 a avut loc un eveniment pe care-l așteptam de multă vreme. M-am întâlnit pentru prima oară cu o femeie pe care abia așteptam s-o simt în aceeași încăpere cu mine. A fost un prilej de care m-am bucurat din plin atât eu, cât și ceilalți participanți.

Întâlnirea în care ne-a fost dat să stăm față în față pentru mai bine de două ore, mi-a dezvăluit-o pe Alexandra femeia, copila, artista. Mi-a povestit despre copilărie cu duioșie în glas, și-a adus aminte de festivitățile școlare în care își dorea și reușea mereu să cânte și a presărat un strat de seriozitate peste întrebările care vizează muzica zilelor noastre.

De la întâia întrevedere cu Laura am știut că e doar o chestiune de timp până să îi propun să ne revedem pentru un interviu. Am vrut neaparat să scriu despre esența ei de femeie și artistă, dar i-am mai dat puțin răgaz până să îi propun o întâlnire cu emoții și tihnă. Voiam să aflu cât mai multe despre Ceramiceanu și să învăț cât de multe pot despre o lume compusă din pământ, apă, lut și ceramică.

Sunt o femeie curioasă, fragilă, dar mă țin tare pe picioare când lucrurile scapă de sub control. Sunt independentă dar am înțeles că nici independența dusă în absurd nu e sănătoasă, sunt grijulie și încet învăț că feminitatea unei femei stă mai ales în delicatețea cu care își oferă dragostea.

Doamna care savura o carte într-un colț s-a oprit din citit și m-a întrebat dacă sunt în căutarea unui lucru anume. Nu eram, dar am început să o chestionez despre câteva obiecte. Doar la mult timp după ce am părăsit magazinul mi-am dat seama de ce intrasem inițial: doream să ascult povești.