O poveste cu și despre albine

Alături de tatăl meu la fermă, în lanul de grâu care era împânzit cu sute de maci.

Pe când aveam 6 ani, tatăl meu lucra la o fermă în afara Șimleului. Un oraș care avea în el toți colegii de la grădiniță, vecinii de la bloc cu care mă jucam până se făcea seară și pe Măriuca, prietena mea cea mai bună din copilărie. Iar odată cu venirea vacanței de vară, eu și mama ne-am mutat la fermă. Nu existau case sau alți oameni ori copii ai acestora prin zonă. Doar ferma, drumul de pământ, lanurile de porumb, hectarele de pământ acoperite de cereale, cartofi, pârâul din josul drumului, livada de meri și pădurea. Însă, chiar și așa, zilele mele erau pline de joacă. Aveam căței, pe Zori, Leti și Lăbuș, prin curte alergau liberi cocoșii, găinile, puii, rațele, iepurii, în coteț erau porcii și cele două vaci. Iar afară se aflau stupii cu cele 8 familii de albine.

Aceștia erau amplasați în afara curții, între spatele casei și lanul de porumb. Tatăl meu mergea zilnic la stupi și niciodată nu purta costum de protecție sau mască pentru a se feri de albine. Și cu toate că îmi era frică de înțepăturile lor, mi-am luat inima în dinți și am decis că vreau și eu să mă apropii de stup, să le văd și aud mai de-aproape. Nu mai rețin dacă mama a avut ceva de obiectat, dar tata mi-a făcut un instructaj scurt și la obiect.

“Să nu fii nervoasă sau să vii la ele cu gânduri rele. Albinele o să te simtă și o să te înțepe. ”

Și cu toate că nu simțeam că aș avea motive de îngrijorare, inima mi s-a îndoit. Dacă aveam gânduri rele și albinuțele m-ar fi simțit? Dacă ele ar fi putut să ghicească ceva ce e în capul meu, ceva ce nici măcar eu nu știam că ar fi acolo? Cu toate acestea, mi-am adunat curajul și am mers la ele. Atâta timp cât nu stăteam pe traiectoria lor de zbor, eram în siguranță.

Și odată ajunsă între ele, toate simțurile mele s-au scăldat în emoția momentului. Vedeam piciorușele pline de polen ale albinelor, le auzeam zumzetul, le vedeam hărnicia și tot tabloul mă înduioșa. Chiar și acum, în timp ce tastez aceste cuvinte, amintirile se ridică de pe fundul sufletului și ochii mă pișcă ușor. Soarele îmi încălzea pielea, iar albinuțele îmi îndulceau zilele de vară, atât prin mierea pe care o primeam cu atâta dărnicie, cât mai ales prin ceea ce simțea sufletul meu de copil fiind acolo, în mijlocul lor.

De ce rememorez toate aceste trăiri și emoții? Pentru că luna trecută am participat la un eveniment unde un apicultor din zona Banatului, Luci Avrămescu, mi-a remintit de tot ceea ce credeam că am uitat din acea vară. Așa că am avut imboldul de a alege cartea Istoria albinelor, scrisă de Maja Lunde ca poveste a lui Prier. Narațiunea din viitorul închipuit de scriitoare pleacă de la premisa că albinele au dispărut definitiv de pe întreg globul pământesc. Deși știu că este imposibil să mai existăm pe acest pământ fără albine și polenizatori, acest gând m-a întristat profund.

Firul narativ se desfășoară pe trei planuri diferite și pe măsură ce înaintez, stomacul mi se face ghem. Dar, în același timp, conștientizez că trăiesc într-o realitate încă plină de posibilități. O realitate în care există atât de multă speranță. Aceste gânduri mi-au dat marele imbold de a frunzări biblioteca tatălui meu și de a mă pune pe citit. Despre albine, despre stup și despre felul incredibil prin care aceste mici făpturi reușesc să facă lucrurile pe care noi, cu toată știința din dotare, încă nici nu reușim să le înțelegem pe deplin. Cum totul e orchestrat atât de armonios, cum fiecare albinuță știe ce are de făcut și cum servește stupului într-un mod atât de dezinteresat, dar cu atâta naturalețe și elan.

Mă înduioșează să știu că trăiesc doar 45 de zile atunci când ies la cules de polen și nectar, mă uluiește să știu că la întoarcerea în stup de la un loc cu flori proaspăt descoperit fac un dans prin care comunică locul cu coordonate exacte celorlalte albinuțe. Și mă simt copleșită de tristețe știind că se apără unele pe altele de prădători cu prețul acului lor, adică cu prețul vieții. Pentru că atunci când una din ele înțeapă un potențial prădător, veninul eliberat este simțit de celelalte surori care vin în ajutorul suratei lor. O soră care deja și-a pierdut acul și viața.

Remomorând toate aceste lucruri, nu pot înțelege cum cunoașterea noastră, capacitatea de-a raționaliza și visa ne îndepărtează de acest fel uman de-a fi. Oameni care uită să fie umani. Ce paradox. Suntem oameni, dar avem carențe mari în umanitatea noastră. Și în loc să învățăm de la profesori care niciodată nu și-ar da o astfel de titulatură, orbecăim alergând după salvatori auto-proclamați sau după minciuni împachetate cu sclipici și asezonate cu zaharină.

Dar, pe măsură ce înaintez cu firul acestei cărți, o nouă sămânță și-a ivit lujerul în inima mea. Cândva, nu știu exact când, voi avea câțiva stupi cu albine în grădină. Acolo, în mijlocul lor îmi doresc să primesc lecții pe care natura mea umană eșuează să și le însușească. Acolo, privindu-le, îmi doresc să simt liniștea și bucuria pe care o caut uneori în locuri prea aglomerate. Iar acolo, în mijlocul lor visez să pot sta nu pentru că am echipamentul de protecție, ci pentru că gândurile mele sunt curate. Și să găsesc în mine umanitatea de a le iubi pe fiecare din ele în parte.

Pentru ceea ce sunt ele, dar și pentru ceea ce sunt eu când mă aflu în mijlocul lor.