Sam Rusu, Fotograful Naturii. Și al emoțiilor unei lumii vii
Îmi place să cred că fiecare din noi are un izvor de bunătate în interior. Unul pe care îl îngrădim în încercarea de a nu-i periclita puritatea, sau unul pe care-l oferim cu atâta generozitate lumii. Iar oamenii din a doua categorie sunt oamenii care te opresc în loc. Te fac să caști urechile. Te invită să-ți apropii sufletul de al lor. Iar în preajma lor simți că ești în siguranță dacă dai frâu liber simțirii.
Am cunoscut recent un astfel de om, infuzat în bunătate. Și la fel ca tine, și eu mă opresc. Ascult. Observ. Simt. Iar când totul s-a așezat în mine, mă pun la tastatură și scriu. Pentru că acesta este felul prin care știu eu să ofer lumii licăriri din izvorul meu interior.
TikTok-ul mi-a făcut cunoștință cu Sam Rusu, cunoscut pe rețelele de socializare sub numele de Fotograful Naturii. Un video care începe cu un prim-plan al lui în care relata că like-urile nu îl îmbogășesc, dar îl ajută la moral. Nimic neobișnuit sau scandalos. Doar un om care vorbește din inimă, cu sinceritate și… acela a fost momentul în care am căscat ochii, inima mi s-a înmuiat puțin și am recunoscut acel element care nu-mi scapă niciodată. Am recunoscut blândețea. Și cum nu se putea altfel, curiozitatea mea s-a deschis ca o floare spre toată munca extrem de caldă pe care acest om o face în folosul naturii, dar și al nostru.
De la acel moment și până la discuția noastră întinsă pe mai bine de 2 ore nu a stat mult timp și aveam să descopăr că nu mă înșelasem deloc. A început prin a-mi povesti despre copilăria lui și cum momente aparent mici i-au urnit pașii spre această traiectorie, a fotografiei, a iubirii pentru natură și în final a fotografiei de wildlife.
Mereu ai fost atras de natură și lumea vie?
„Mai ții minte croissantele Cipicao de pe vremea când eram copii? Ei aveau tot felul de albume unde puteai să colecționezi abțibilturile cu diverse teme și la un moment dat au scos un album cu Harta Lumii în care trebuia să colecționezi stickere cu animale și păsări. Acela a fost singurul album pe care l-am completat de la prima, la ultima pagină, iar dacă trimiteai albumul complet puteai să câștigi o cameră cu film.”
Și cu toate că a câștigat marele premiu, momentul care i-a dat de înțeles că întreaga lui atenție avea să se concentreze pe fotografie a fost altul. Prima fotografie „serioasă” pe care a realizat-o a fost într-o tabără pe când avea 14 sau 15 ani. Fotografiase o floare interesantă cu camera familiei și fundalul ieșise blurat, iar rezultatul l-a surprins chiar și pe el. „A ieșit o poză foarte frumoasă, arăta foarte profi și atunci ceva a făcut click în mine.”
De acolo și până la a deveni fotograful liceului n-a fost decât un pas. Era dornic să fotografieze pe oricine ar fi vrut să se pună în fața obiectivului fie soare sau ploaie și și-a ajutat colegii la finalul liceului, ocupându-se de toate fotografiile de diplome. Iar după terminarea celor 12 clase, drumul lui părea să îl poarte în Anglia, unde locuiește și în prezent. Și cu toate că poți să îți muți viața într-o altă țară, de unele obiecte e nevoie să te desparți. A decis să își vândă din instrumentele muzicale pe care le avea, camera foto profesională care îi acompaniase anii de liceu, dar persoana care s-a arătat interesată de a o cumpăra pe cea din urmă, a primit-o pentru probă și nu s-a mai întors niciodată.
„Mi-am pierdut prima cameră serioasă, dar nu și pasiunea.” A ajuns în Anglia cu visul de a face lucruri mărețe, dar fără echipament. A ajuns să lucreze într-un magazin de electrocasnice, iar când venea vorba de a vinde echipamente foto, sarcina îi revenea lui. Și așa s-a reaprins flacăra. Într-o zi, pur și simplu a plecat acasă cu o cameră nouă. Și a știut că trebuie să continue.
Nu după mult timp a ieșit la fotografiat alături de un prieten drag, însă acesta i-a spus că el nu fotografiază oamenii, ci natura. Nu s-a dat în spate de la această ieșire, iar de când a îndreptat obiectivul spre natură, nu s-a mai uitat în spate. Deși clipuri de-ale lui au fost folosite de BBC de-a lungul anilor, nu își dorește să lucreze pentru nume mari.
„Dacă altcineva îți editează materialul, nu mai are sufletul tău. Ce rost are să trăiești un moment magic dacă nu îl poți transmite cu emoția pe care ai simțit-o atunci când ai fost martorul acelui moment?”
Vrea să spună povești reale, despre păsări simple, din grădina de lângă casă. „Dacă oamenii ar recunoaște un pițigoi după ce l-au văzut într-un clip de-al meu, înseamnă că mi-am făcut treaba.” Și a continuat, a ieșit la fotografiat în zilele în care job-ul îi permitea luxul de a sta în mijlocul naturii. Iar iubita lui i-a dat ideea de a posta pe TikTok un video cu el, în care să își arate chipul și în care să vorbească cu oamenii. Acel clip postat „în fugă”, cu un mesaj sincer despre pasiune și lipsa câștigului financiar, a devenit viral. Acel clip care a ajuns și la mine. Și probabil și la tine.
„Telefonul nu mi s-a oprit trei zile. M-am așezat pe un buștean și am plâns de emoție, acolo, în pădure.”
După acel moment, a primit mii de mesaje. Și contul lui de TikTok a crescut de la 500 de followers, la aproape 44.000 în momentul redactării acestui interviu. Lumea voia să-l susțină, să-i cumpere tablouri. Și cu toate că a urmat o perioadă haotica, simte că a primit mai multe decât și-ar fi închipuit că poate primi de la noi.
„Dacă munca mea îi face pe oameni să pună apă pentru păsări în zilele toride sau să nu dea foc frunzelor pentru că știu că pot fi arici acolo, știu că am făcut ceva bun.”
Ce lecții primește de la natură?
„Că fac parte din ea. Nu sunt deasupra, nu mă poziționez mai presus.”
Crezi că schimbarea în această poziționare pleacă de la minte sau de la simțire, de la suflet?
„Schimbarea pleacă de la cunoștință. Pentru că de la lipsa de cunoștințe, ajungem uneori să facem rău, fără măcar să ne dăm seama. Dar natura nu are nevoie de salvare.”
Și atunci crezi că noi oamenii avem nevoie să fim salvați?
„Nu m-am gândit până acum la întrebarea asta. Dar nu, nu avem nevoie de salvare. Dimpotrivă, cred că avem nevoie de educație. Și avem nevoie să ne învățăm locul. De asta avem nevoie. Dar, din păcate, nu suntem făcuți să fim așa. Ne plictisim, că așa suntem noi oamenii. Parcă în dezvoltarea asta a noastră cam distrugem ce e în jurul nostru. Pentru că nu luăm în considerare ce e în jur și asta cred că e din cauza lăcomiei.”
Am făcut o pauză.
Nu pentru că ce mi-a relatat este departe de adevăr, ci pentru că am simțit cum brusc i s-a schimbat energia. Și nu am putut să nu mă întreb în acele momente, oare unde a dispărut energia lui pozitivă, care privește cu speranță spre viitor? Cumva, mă așteptam să regăsesc în fiecare por al lui acest elan incredibil pe care natura este capabilă să ni-l ofere. Și apoi mi-a revenit în minte o lecție de viață pe care am învățat-o mai greoi: nu te uita la ce spune un om, uită-te la ceea ce face el. Așa că mi-am urmat firul curiozității și l-am întrebat despre relația pe care el o are cu natura.
„Dacă merg noaptea cu mașina pe drum și observ un arici, nu spun: uite airiciul. Nu. Trag mașina în lateral, iau ariciul de pe drum și îl așez în iarbă.”
Și uite așa, lecția învățată s-a confirmat din nou. Ce face un om spune mult mai multe despre el decât unele cuvinte pe care le rostește. Și m-am bucurat să văd că această discuție i-a reaprins ceva în ochi. Întrebând despre sufletele pe care vrea să le fotografieze în această viață mi-a dat un răspuns extrem de rapid și concis: Lynxul și Great Grey Owl. Iar pentru a le surprinde în cadrul ideal, pașii lui vor ajunge inevitabil în zone reci, chiar foarte reci. Așa că i-am urat succes deoarece pentru a fi fotograf de wildlife ai nevoie de răbdare de fier pentru zecile de minute sau chiar orele petrecute în așteptare și tăcere, iar frigul nu face decât să îngreuneze această misiune.
Cum vine inteligența artificială să impacteze lumea fotografiei de wildlife și relația pe care noi o avem cu natura?
„Vezi tu, lumea percepe inteligența artificială ca fiind fake. Ceea ce într-adevăr și este. Dar inteligența artificială poate să fie în același timp și bună. Depinde de tine ca om cum folosești această unealtă.”
Și din nou tind să îi dau dreptate deoarece orice unealtă creată vreodată are capacitatea să te ajute sau să îți crească ritmul cardiac. La fel ca și ceasul, care în acel moment îmi arăta că deja depășisem timpul agreat de la început. Dar nu puteam să ne încheiem discuția fără a-i adresa o ultimă întrebare. Una clasică, dar esențială, aș adăuga eu.
Ce visezi să faci în acest timp al tău aici, pe pământ?
„Calule, mănânci ovăz?”, și râde. „Îmi doresc să ajung în toată lumea și să am libertatea de a face eu tot procesul de creație, cap-coadă. Fotografia este un act de dragoste față de natură. Și îmi doresc să fiu un ambasador pentru animalele acelea comune pe care le avem în curțile și grădinile noastre. Pentru că munca mea este despre impact mai mult decât orice altceva.”
