Un jurnal deschis cu scrieri blânde despre natură, emoții, experiențe, oameni, artă, cărți, călătorii și povești care se vor cuibări în sufletul tău.
Putere și vulnerabilitate
Esența noastră crudă supusă prejudecăților, fricilor, cuvintelor proprii sau a celor venite din exterior ne slăbesc, ne întăresc sau ciuruiesc structura emoțională. Vulnerabilitatea trupului și a sufletului.
O poveste cu și despre albine
Stupii cu albine erau amplasați în afara curții, între spatele casei și lanul de porumb. Tatăl meu mergea zilnic la stupi și niciodată nu purta costum de protecție sau mască pentru a se feri de albine. Și cu toate că îmi era frică de înțepăturile lor, mi-am luat inima în dinți și am decis că vreau și eu să mă apropii de stup, să le văd și aud mai de-aproape.
O grădină cu flori
Câte din sutele de activități pe care le întreprindem, oameni pe care îi întâlnim, sentimente care se trezesc în noi sau visuri pe care le plămădim merg înspre una din extremele consacrate?
Câte momente din viața unui om se alcătuiesc din jumătăți, din așa și-așauri? Câte din zilele noastre nu sunt între, zvâcnirile noastre semi, dorințele noastre nici prea, prea, nici foarte, foarte?
Vara în care marea m-a văzut goală
Unul din subiectele mari și late care și-au făcut cuib în mintea mea în ultimele zile s-a încolăcit în jurul ideii de libertate. Bucata scurtă de timp petrecută pe malul mării mi-a intensificat acest traseu neuronal și pe măsură ce valurile îmi loveau pielea goală, libertatea mă primea în brațele-i tot mai largi. Fiecare zi ne-a prins pe nisipul unei plaje de nudiști, o plajă de o frumusețe și sălbăticie aparte.
Începutul demonic și conținutul divin
De-ar funcționa mulți ca mine aș tropăi cu nestingherit curaj pe tastatură, însă nu mulți sunt ca mine (slavă providenței, vorba Antoanetei Ralian). Cred că am trăi într-o lume atât de plictisitoare dacă ne-am suprapune complet cu o masă nemărginită de oameni. Și atunci n-am mai emite niciun gând pentru a nu îngroșa rândurile repetabilului, obișnuitului, comunului, știutului.
Mi-ai rămas, copilă!
Pământul pe care-mi odihnesc picioarele e format din peste 70% apă. Așa cum sunt și trupurile minților însuflețite care o populează. Apa este albastră. Și totuși, eu privesc spre tine și te văd într-o mare de verde. Valurile care te înconjoară au țepi fini care sunt împroșcați pe alocuri cu toate culorile curcubeului.
Îmbătrânești. Ți-e frică?
Cărțile Ileanei Vulpescu vorbesc mai fățiș sau mai ascuns despre neînduplecata îmbătrânire a corpului și despre groaza simțită când acest proces pune stăpânire pe fiecare celulă. Mi-e greu să înțeleg această groază vis-a-vis de procesul natural al trecerii corpului prin timp. Dar totuși nu pot să nu mă întreb dacă îmbătrânirea îmi pare mai puțin înspăimântătoare deoarece carnea mea, tânără fiind, nu resimte încă alaiul cu care anii mărșăluiesc spre mine?