Fiecare vară are o poveste. Iar cea pe care am trăit-o în 2019 este una după care sufletul meu tânjea de atât de mult timp, dar am preferat să mă refugiez în brațele fricii, acolo unde totul era comod, dar unde orice sclipire de vis durea crunt. Atât de mare devenise durerea încât după ani de acumulat temeri, am simțit că dacă nu mă rup de acele brațe și fug departe, tot acele brațe o să îmi zdrobească sufletul.

Am fost mult timp chinuită de o groază ce părea că-și va găsi sfârșitul în același timp cu-al meu. Și nu, nu vorbesc metaforic. Credeam că o să fiu îngropată împreună cu această obsesie, aceea că nu voi fi niciodată suficient de. Bună, deșteaptă, feminină, creativă, frumoasă, împlinită și lista se poate lungi până la poalele munților Himalaya.

Bine și rău există în fiecare om, în fiecare suflet. Atât de convinsă am fost că am un suflet 100% bun, că intențiile mele sunt în totalitate bune, că nu fac niciodată rău voit, încât am crezut că răul a venit mereu din exterior. Și când nu mi-am mai recunoscut prorpiile gânduri, întregul meu univers interior s-a prăbușit.

M-am căutat mereu în oameni, în locuri, în comportamente exterioare, în preferințele și ideile altora sperând că o să mă înțeleg. Și am înțeles, dar nu m-am înțeles. Și am cunoscut, dar nu m-am cunoscut. Credeam că aceasta este rețeta, doar asta vedeam pretutindeni, până am simțit că nu mai înțeleg nimic.

În versiunile clasice de proprie etichetare apărute după vârsta de douăzeci și un pic de ani, m-am ferit să mă definesc sau să mă includ absolut în una dintre cele două categorii: femeie versus fată. Ce eram de fapt? O femeie doar pentru că deja îmi câștigam singură existența? O fată deoarece încă nu eram fizic în parametrii tipici pe care societatea îi impunea când se vorbea de o femeie?